| 0.1 | runcandu, runcarj. |
| 0.2 | Lat. runcare (DEI s.v. ronca). |
| 0.4 |
Att. nel corpus solo in Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu. Cit. tutte le occorrenze. |
| 0.5 |
|
| 0.7 | 1 [Agr.] Recidere con la ronca; roncare. |
| 0.8 A | Scobar: ø. Valla: ø. |
| 0.8 B | Del Bono: runcari. Vinci: ø. Pasqualino: runcari. Mortillaro: runcari. Biundi: runcari. Traina: runcari. Macaluso Storaci: ø. VS: rruncari1. |
| 0.8 C | TLIO: roncare1. |
| Note: | In Del Bono, Vinci, Pasqualino, Mortillaro, Biundi, Traina e VS è att. anche la forma prostetica arruncari. |
| 0.9 |
Alessandra Sciuto 20.01.2025. ISSN 2975-111X |
[1] Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu, SECUNDU LIBRU, pag. 46.29: Rechiputu kystu, unu jornu sanctu Benedictu comandau chi fussj datu a kystu Gothu unu ferramentu ky è factu a modu de fauchi, lu qualj clamanu falcastru, cu lu qualj se solino runcarj ruvecti et spinj; e comandau sanctu Benedictu a chillu Gothu ky cu chillu falcastru divissj runcarj unu ruvectaru ky era supra la ripa de unu lacu, a zo ky in chillu locu se poctissj fari unu ortu.
[2] Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu, SECUNDU LIBRU, pag. 46.32: Chillu monacu ru[n]candu multu forte, exìu lu ferru da la manica, et cadiu allu lacu; lu qualj lacu era sì prufundu, chi non che era spiranza de trovarj chillu ferru.