runcari v.
0.1 runcandu, runcarj.
0.2 Lat. runcare (DEI s.v. ronca).
0.4 Att. nel corpus solo in Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu.
Cit. tutte le occorrenze.
0.5

0.8 AScobar: ø.
Valla: ø.
0.8 BDel Bono: runcari.
Vinci: ø.
Pasqualino: runcari.
Mortillaro: runcari.
Biundi: runcari.
Traina: runcari.
Macaluso Storaci: ø.
VS: rruncari1.
0.8 CTLIO: roncare1.

Note: In Del Bono, Vinci, Pasqualino, Mortillaro, Biundi, Traina e VS è att. anche la forma prostetica arruncari.
0.9 Alessandra Sciuto 20.01.2025.
ISSN 2975-111X
1 [Agr.] Recidere con la ronca; roncare.

[1] Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu, SECUNDU LIBRU, pag. 46.29: Rechiputu kystu, unu jornu sanctu Benedictu comandau chi fussj datu a kystu Gothu unu ferramentu ky è factu a modu de fauchi, lu qualj clamanu falcastru, cu lu qualj se solino runcarj ruvecti et spinj; e comandau sanctu Benedictu a chillu Gothu ky cu chillu falcastru divissj runcarj unu ruvectaru ky era supra la ripa de unu lacu, a zo ky in chillu locu se poctissj fari unu ortu.

[2] Dialagu1315c.- Iohanni Campulu, Libru de lu Dialagu de sanctu Gregoriu, SECUNDU LIBRU, pag. 46.32: Chillu monacu ru[n]candu multu forte, exìu lu ferru da la manica, et cadiu allu lacu; lu qualj lacu era sì prufundu, chi non che era spiranza de trovarj chillu ferru.